Poveștile lui Andersen

Adunarea e pestriță și năstrușnică. Un prinț sărac se deghizează în porcar pentru a pune la încercare o prințesă care prețuiește jucăriile ingenioase mai mult decât un trandafir adevărat și o privighetoare vie. Un brăduț tânăr, dorindu-și mereu să fie mai bătrân, mai înalt și în altă parte, lasă clipa de față să treacă neluată în seamă. Un ciob dintr-o oglindă blestemată se înfige în ochiul și în inima băiatului Kay, iar micuța Gerda pornește singură într-o barcă să-l caute, dăruind râului pantofiorii ei roșii și croindu-și drum, prin negocieri, dintr-o vrajă în alta. Un cărturar, dintr-un capriciu, își trimite umbra peste stradă să cerceteze o casă care pare locuită, deși nu se arată niciodată nimeni.

Andersen scrie cu căldura unui povestitor și cu un ghiduș tâlc, adresându-se cititorului fără ocolișuri, lăsând câte o poveste să se încheie recunoscând că s-ar putea să nu fie deloc adevărată. Proza poate deveni dintr-odată luminoasă: un ceainic care înflorește într-un copac viu în toiul unei fraze, un chibrit aprins care se deschide într-o întreagă lume de căldură și lumină. Sub zburdălnicie curge un curent moral duios: că sinceritatea cântărește mai greu decât rangul, că amintirea e un fel de har, că dorințele sunt cel mai primejdioase atunci când cel ce le rostește nu e pregătit pentru ele.

Sunt povești care și-au păstrat, din generație în generație, straniul și bunătatea, destul de scurte cât să le citești pe rând la lumina unei lămpi, destul de adânci cât să rămână cu tine mult timp după aceea. De o parte, alaiul nesăbuit al unui împărat; de cealaltă, o fetiță și chibriturile ei în zăpadă; și pretutindeni acea stăruință liniștită că inima vede cel mai adevărat.