Dracula

Departe, în Anglia, viața curge înainte prin scrisori și jurnale. Lucy Westenra îi scrie prietenei sale Mina despre trei cereri în căsătorie primite într-o singură zi și despre bărbatul pe care l-a ales. Doctorul Seward, refuzat, se cufundă în studiul unui pacient obsedat de ideea că sângele înseamnă viață. O furtună năprasnică aruncă la țărm, la Whitby, o goeletă părăsită, cu un mort legat de cârmă și cu un câine uriaș care sare pe uscat și se face nevăzut. Iar Lucy, deși doarme și mănâncă bine, se face tot mai palidă pe zi ce trece, cu două răni mici la gât care refuză să se vindece.

Povestit prin jurnale, scrisori, jurnalul de bord al unei corăbii și chiar prin durerea înregistrată pe un fonograf, romanul își adună multele glasuri într-o singură spaimă care crește necontenit. În mijlocul ei apare Van Helsing, profesor olandez, medic și om credincios, care citește urmele de pe gâtul lui Lucy și înțelege ceea ce știința singură nu poate explica. Nu-i așa; vai! nu-i așa. Abia acum începe!

Stoker își construiește groaza încet, aproape ritualic, lăsând amănuntul clinic și superstiția străveche să se înfrunte până când ambele par adevărate. Iată o mică ceată de oameni obișnuiți și devotați — un funcționar și soția lui plină de resurse, un logodnic îndurerat, un doctor, un profesor — care se ridică împotriva unei ființe vechi și răbdătoare. Ușa e deschisă. Intră liber.